Dragoste, sau o altă victimă a matematicii?

Demult, când eram tânăr, acum vreo câteva sute de ani, aveam un coleg căruia îi plăcea extraordinar de mult matematica. Atât de mult adora această ştiinţă, încât şi-o închipuia ca pe o zână bună, ca pe o prinţesă, ca pe o tânără domnişoară cu chipul luminos ce împărţea bucurie tuturor – sincer, eu îmi închipuiam că matematica este o vrăjitoare malefică, o regină a răului, o babă cu intenţii criminale.

     Anii au trecut, iar elevul căruia îi plăcea matematica, pe măsură ce creştea, începea să vadă viaţa cu alţi ochi (şi nu mă refer aici la ăia de sticlă). Părinţii lui divorţaseră când el era mic şi îl lăsaseră în grija bunicilor. Însă aceştia, profesori de matematică în tinereţe, au murit de o boală cumplită, „chinul cifrelor”. Aşadar, băiatul trăia singur acum... Căuta pe cineva care să-l înţeleagă şi să-l iubească, o fată alături de care să găsească fericirea. Numai că adolescentul nu ştia ce înseamnă dragostea adevărată: tot ce iubise el întreaga viaţă era matematica.

          Se găndi tânărul cum să facă, cum să dreagă; puse problema în ecuaţie, scoase întregii din fracţie şi până la urmă reuşi să găsească rezolvarea... Singura metodă prin care putea să afle fericirea era să aleagă profilul real pentru liceu.

          Aşa a şi făcut. Însă nu după mult timp am aflat că tânărul licean începuse, cum se spune, „să fure curent”... ba că o vede pe zâna matematicii, ba că a aflat, alături de prinţesa cifrelor, nemurirea...

          Ei bine, dragi prieteni anti-matematică, aşa se întâmplă cu toţi cei care nu îşi cunosc limitele şi nu ştiu când să renunţe. Şi cine o face ca ei, ca ei să păţească!...
ACEST ARTICOLT ESTE UN PAMFLET ŞI TREBUIE TRATAT CA ATARE!!!