Este vineri seara. Mai este o zi până să se împlinească 1 an de la ultimul incident provenit de la casa vecinilor. Luăm cina în familie ca deobicei apoi fiecare merge în camera sa. Schimb canalele plictisit, negăsind nimic interesant la televizor. Făcându-se tarziu iar eu tot plictisit fiind, închid televizorul şi încerc să adorm, însă fără success.
Gândul că mâine s-ar putea întampla ceva neobişnuit, din nou la casa vecinilor iar noi vom avea de suferit mă tulbură.
În sfârşit soarele răsare din lungul său somn. Cobor în bucătarie să iau micul de jun. La masă m-am simţit ca si cum aş fi fost pe pilot automat, eram prezent fizic, însă mintea îmi era cu totul în altă parte. După ce termin de mâncat mă aranjez şi ies prin cartier. Trec pe lângă casa sobră a vecinului, privesc spre ferestrele murdare unde îl observ pe domnul Petru privind în gol. Mă uit mai atent la el, iar cand mă observă se retrage rapid din faţa ferestrelor. De când îl ştiu pe domnul Petru aceasta a fost un mizantrop. Nimeni nu se putea apropia de peluza sa neîngrijită sau de sărbători nu deschidea uşa nimănui. Acest domn Petru era neînsurat, nu avea copiii şi deasemnea nu-i suporta. Îmi continui plimbarea de dimineaţă..
După jumatate de ora pe lângă mine goneşte o maşină. Singurul lucru pe care apuc să-l vad este numarul de înmatriculare, este maşina domnului Petru, pe care din cauză că o data la două luni îşi schimbă vopseaua, pot să o recunosc doar după numarul de înmatriculare. M-am întrebat de ce se grăbeşte. M-am întors repede spre casă,unde i-am povestit mamei despre cele petrecute. Mama s-a îngrijorat si mi-a spus ca ar fi bine să nu mai trec pe lângă casa acestuia o vreme. M- am dus sus, în camera mea şi priveam în gol pe fereastră.
Spre lăsarea serii, domnul Petru îşi face apariţia. Un far din faţa maşinii îi era spart iar în spate bara atârna. Intră în casă grăbit uitându-se împrejur , observându-mă la geam. Se opreşte pentru o secundă şi mă priveşte. În acel moment am simţit cum privirea acestuia trece prin mine. Am plecat din faţa geamului speriat şi m-am întins pe pat. După câteva clipe m-am ridicat şi m-am dus din nou la geam. Barbatul era intrat î casă. Mă strecor afară din casa şi merg să investighez maşina. Pe roata din spate găsesc o urmă de sânge şi un smoc de păr. Ridic atnet smocul de păr şi o iau la fuga spre casă. Intru la fel de uşor precum am ieşit şi mă încui în camera mea, unde cad pe gânduri. Eram într-o dilemă, nu ştiam ce să fac. Să sun la poliţie; ar fi fost în zadar, să-i spun mamei nu m-ar fi ajutat cu nimic. Hotărăsc să mai supraveghez casa vreo câteva zile iar smocul de păr să-l ascund bine. În acea seara adorm dus.
Dimineaţa mă trezesc speriat de visul funebru. I-am visat pivniţa domnului Petru. Nu am putut distinge exact ceea ce se întampla, singurele lucruri pe care le-am vazut clar au fost doar un baros şi nişte unghii împrăştiate pe jos.Nu ştiam semnificaţia exactă a acestora însa bănuielie mă îngrozeau.
Este aceiaşi dimineată monotonă, însa era dimineaţa când m-am convins că este ceva în neregulă cu vecinul meu. Este ora 10:02. Tot nu am reuşit să îmi dau seama ce este cu acea urmă de sange şi cu smocul de păr. După visul de azi noapte toate lucrurile mi se învarteau în cap însă eu îmi porunceam că trebuie să rămân calm şi că toate acestea trebuie rezolvate doar de mine. Încerc să pun toate lucrurile cap la cap, însă nu puteam să cred că vecinul meu ar putea fi un criminal cu sânge rece şi că locul unde acesta îşi omoară victimele este chiar pivniţa dânsului. Aş putea să anunt poliţia însă nu ar avea un motiv pentru care să-i fie cercetată casa. Am hotărât că seara ,când toată lumea doarme să pătrund în casa, şi să aflu adevarul. Acum mai trebuie doar să fac planul perfect pentru a intra şi a nu fi prins. Trebuie să mă gandesc la toate riscurile şi consecinţele. Dupa ce am analizat bine situaţia am hotărât că ar fi mai bine să astept până vecinul meu va fi plecat. Acea seară am pierdut-o în faţa geamului însa, nu este nicio mişcarea la casa vecină. Deodată mă trezesc din nou în pivniţa domnului Petru unde văd un scaun pe care era aşezată o persoană mai în vârstă. Nu reuşesc să-i văd decat parul alb . Mă trezesc speriat cu capul pe pervaz şi îmi dau seama că totul a fost doar un vis ,care, probabil ar putea avea un rol important în investigaţiile mele.Toate lucrurile păreau din ce în ce mai ciudate şi mai imposibile de înteles. De ce trebuie ca aceste lucruri să se întample în cartierul meu şi de ce tocmai eu trebuie să fiu cel care are aceste coşmaruri?
Aceste întrebări m-au frământat toată ziua însa nu puteam găsi un raspuns logic.
Am studiat cu atenţie programul domnului Petru. Acesta avea unul foarte ciudat. În fiecare zi pleaca de acasă la ora 13:00 şi se întorcea la ora 16:00 stătea o jumatate de oră apoi pleca din nou şi se întorcea la ora 22:00 fix. Ceea ce mă surprindea era faptul că aceasta ajungea şi pleca de acasă la ore fixe, niciun minut mai devreme sau mai târziu.Ajunsesem să nu mai înţeleg nimic, asa că am hotărât să-l urmăresc.
Am chemat un taxi cu un sfert de oră înainte, şi l-am aşteptat să-şi pornească maşina fiind la câţiva metri distanţă.Dupa ce s-a urcat în maşină a început urmărirea.
De cum am pornit am avut un sentiment sinsistru. Ma gandeam că totul s-ar putea sfârşi în aceasta seară. Însă adevarata frica era din cauza necunoaşterii viitorului Toul ar putea avea un final fericit sau s- ar putea sfârşi tragic. Este inimaginabil că vecinul meu să fie un criminal sadic.
Mergeam pe nişte străzi lăturalnice, întunecoase şi treceam prin cartiere rău famate. Într-un final ajungem pe o străduţa mică în spatele unei case. Plătesc şoferul şi cobor. Astept ca Petru să intre în casă după care sar gardul şi încerc să văd ceva pe geam. Observ cum acesta urcă nişte scări şi după 2 minute coboară şi vine spre uşă, atunci mă sperii şi fug în spatele casei. Acesta iese furios. Fără să incuie uşa, se urcă rapid în maşină şi iese pe poartă ca fulgerul. După ce am fost sigur ca nu se va întoarce intru în casă. Înăuntru era o mizerie de nedescris, pânzele de paianjen acopereau un raft cu cărţi scările erau rupte, oglinzile erau sparte şi sânge acoperind podeaua. Nu ştiam de unde să încep. Am dat pânzele de paianjen la o parte să iau o carte. Cartea semana mai mult a jurnal. Cand îl deschid pe prima pagină văd o pentragramă conturată cu sânge. Din toate cele întâmplate, aceasta mi s-a parut cel mai puţin ciudat. Citesc prima pagină care suna cam aşa: “ Astăzi 23 decembrie am decis că trebuie să îmi fac din nou datoria pentru care am fost ales. Mă simt mai puternic. Sângele îmi fierbe şi simt cum creierul îmi este surmenat de faptele anterioare. Toţi muşchii îmi sunt încordati iar degetele parca vor să-mi comunice ceva.” Apoi urma data de 24 şi o ţinea asa până pe data de 3 februarie când se termina jurnalul. În toate aceste pagini nimic ce l-ar putea încrimina de vreo faptă. Mai erau în jur de 500-600 de jurnale care mi-ar fi luat vreo câteva luni bune să le citesc. Cu dovezile pe care le am adunat până acum, daca aş anunţa poliţia acesta nu ar putea fi decat bănuit, sau pur şi simplu ar putea fi considerat un nebun sau un obsedat de psihologie satanistă. Atunci hotărăsc să cer ajutorul unui vechi prieten care reuşise mai demult sa-i descopere amanta tatălui său. Nu a avut nevoie de foarta multă meticulozitate, dar el poate fi singurul meu ajutor în această situaţie. Daca le-aş explica părinţilor despre acestea ar anunţa politia imediat, acesta ar putea afla şi pe lângă că am fi expuşi pericolului e posibil să nu fie niciodată prins. Îl sun pe amicul meu evreu –Joshua. Mă întalnesc cu acesta la o cafenea unde îi explic totul. Când a auzit, reacţia lui a fost ceva de genul unui detectiv:
- Mă, de ce nu m-ai chemat de la început? Nu ştii că mă pricep la asemena lucruri.
- Nu chiar, pentru că tot ce ai reuşit tu să rezolvi a fost să o prinzi pe amanta lui taică-tu iar pentru aceasta nu ai avut de cercetat prea mult pentru că tot ce ai făcut, a fost să vii acasă mai repede decât deobicei şi să te duci în dormintor pentru a-l întreba dacă ştie unde sunt ceştile cu ceai şi atunci ai văzut ce făceau… dar oricum eşti singrul meu ajutor acum
- Da, dar măcar după aceea nu a mai fost niciodată nevoie ca taimiu să mă mintă pentru că ştia că-l voi descoperi.
- Sau nu şi-a mai pus mintea cu tine. Dar nu contează acum avem o situaţie delicată aici. Îti spun de la început că există posibilitatea să fim prinşi şi…
- Nu conteaza, mă bag oricum
- Eşti un adevarat prieten
- Detectiv, te rog
- Prieten-detectiv, atunci.
Ne mai pierzând timpul pornim spre casă, să facem un plan. Ajungând urcăm în camera mea şi începem să facem tot felul de presupuneri însă totul începe să pară mai greu decât pare. Atunci hotărâm că ar trebui să ne întoarcem la casa părăsită să mai căutăm indicii. Când ajungem ne asigurăm ca locuinţa să fie goală şi intrăm. De această dată uşa era încuiată. Mergem în spatele casei unde vedem uşa unui beci, care era întredeschisă. Păsim încet spre uşa, după care o deschidem fară prea mult zgomot. Eu intru primul iar Joshua după mine, şi dă drumul la uşa iar aceasta se închide.
- Ce faci mă??? Acuma ne-ai încuiat aici!
- Stai liniştit că găsim noi o cale de ieşire
- Esti sigur că “noi” o vom găsi?
- Daca nu ai încredere atunci de ce m-ai chemat?
- Pentru că am crezut că nu eşti atât de nătâng
- Nătâng???
- Da! Dar hai să lăsam cearta acum şi să gasim o ieşire.
Este o beznă totală. Norocul nostru că Joshua poartă mereu o brichetă la dânsul în cazul în care va dori să se apuce de fumat. Păşim încet ca nu cumva să trezim pe cineva… Mergând încet, şi uitându-ne în jur păşesc pe ceva sleios ca o gelatină.
- Ce…. Şi fără a termina expresia, Joshua îndreaptă bricheta spre piciorul meu şi vedem un cadavru fără cap şi scalp, iar ceea în ce am călcat era sângele acestuia. Atunci intrăm în panică.
- Fuuuuuuuugi!!!!!!
- Joshua, stai, nu fugii că…. Şi atunci se aude sunetul unei căzături
- Că vei cădea…. Continuând ironic
- Eşti bine?
- Da. Acesta era căzut undeva printr-o gaură facuta în ciment cam la vreo 2-3 m
Cobor şi eu după el. Acolo era un tunnel luminat..
- Ce facem?
- Mergem în continuare…. Ce altceva am putea face?
Această întrebare a părut destul de sinistră în acel moment. Ne continuăm drumul. Pereţii tunelului erau plini de pentagrame şi de tot felul de însemne. Dupa câteva secunde ajungem într-o încăpere în care se afla un seif şi un raft plin cu cărţi. Începem să investigăm camera. Joshua se duce spre seif iar eu spre raft. Lângă raft se afla o masă pe care erau: o hârtie cu nişte săgeţi- care se aflau deasupra a 4 numere. Numere erau 1-5-4-7. Deasupra cifrei 4 era o săgeată încovoiată spre dreapta şi care în interiorul cercului pe care îl forma avea cifra II , deasupra cifrei 1 era o săgeată, tot încovoiată spre stânga iar în interiorul cercului se afla cifra III , deaspura cifrei 5 tot o săgeată încovoiată de această data în interiorul cercului nu scria nimic iar deaspura cifrei 7 era săgeata încovoiată spre stânga iar în interiorul cercului cifra I. Ne-am dat seama din prima că acesta trebuie să fie cifrul seifului numai că problema era ordinea în care trebuia să punem numerele. Stăm câteva secunde pe gânduri, după care încercăm câteva combinaţii fără a băga în seamă inscripţiile, crezând că sunt făcute doar ca să ne distragă atenţia. Încercăm 4-1-5-7, nimic; apoi 7-5-1-4 , niciun rezultat, apoi 4-5-7-1, nimic, începem să ne enervăm. Apoi după ce ne liniştim puţin mai privim o dată tăbliţa şi observăm că, defapt săgeţile indică rotaţia seifului, iar cifrele romane probabil indică ordinea în care trebuie rotite. Însă dilema era că sub cifra 5 nu scria nimic; dar Joshua fiind evreu, şi puţin mai intelligent îsi dă seama că probabil 5 este ultima cifră din combinaţie. Deci încercăm 7-4-1-5:
-Evrika!
Când deschidem seiful găsim: o poză, un pistol, un jurnal şi o cruce de argint care este imensă. Le luăm ne uităm în încărcătorul pistolui, acesta era plin. Ne uitam în poză. Erau 3 clopote iar pe cel din mijloc care era cel mai mare avea desenată o pentagramă.. Desenele cu pentagrame au început să devină banale, chiar enervante. Însa tot eram blocati şi chiar dacă ne întorceam nu am fi rezolvat nimic iar în această cameră în care suntem nu mai este nimic care să ne ajute. Ne aşezăm pe podea demoralizaţi. Joshua enrvându-se ia crucea şi o aruncă în zidul din faţă. Deodată o luminiţă începe să clipească chiar la baza crucii. O ridicăm, iar aceasta parcă avea un magnet care ne trăge spre peretele din lateral;noi ne lăsăm purtaţi de aceasta, apoi se lipeşte fix de perete după care începe să clipească din ce în ce mai tare şi să scoată un sunet ciudat. Ne îndepărtăm speriaţi. După câteva secunde explodează. Suflul exploziei ne aruncă vreo câţiva metri în spate. Ne ridicăm zdruncinaţi, însă observăm peretele căzut. Intrăm prin gaura lăsată iar pe partea cealaltă era interiorul unei bisericii. Acest lucru ni s-a părut ciudat deoarece nu era normal ca în subteran să fie o biserică.Aşa ceva nu mai văzusem niciodată. De cum intrăm observăm clopotele, unul lângă altul, fix deasupra noastră, tragem de ele într-o ordine oarecare. Am început de la dreapta-mijloc-stânga. Primul clopot face ding al doilea dong al treilea dang, însă nu este nimic care să se deschidă. Mai încercăm… dang-ding-dong nimic apoi amintindu-ne privim atenţi poza luată din seif. Dileama este, chiar dacă pe clopotul din mijloc este desenată pentagrama tot nu ştim daca este primul sau ultimul. Uitându-ne mai atent, observăm coarnele de pe steaua satanistă.
- În mod normal ambele coarne ar trebui să fie în unghi de 60 de grade dar fi atent, aici, cornul drept formează unghi de 90 de grade. Deci e exact aşa mijloc-stânga-dreapta.
- Bravo Joshua, acum să vedem dacă ai dreptate cu matematica ta.
Încercăm şi aşa , de nicăieri, se aude ca şi cum ceva s-ar deschide însă nu observăm nimic. Insepctăm biserica, iar sub crucea din faţă, pe care era crucificat un om, este o trapă care se deschide. Însa când ajungem, aceasta s-a închis deja..
- Joshua, avem doar câteva secunde să ajungem de la clopote la trapă.
- E aproape imposibil.
- Merg eu să trag de clopote, şi încerc să ajung înapoi dar când am deschis-o tu intră.
- Bine, dar ai grijă!
Trag de clopote şi sar peste balustrade, fug spre trapă ca şi cum ar fi ultima zi din viaţă. Am ajuns chiar înainte de a se închide. Reusesc să intru şi când cobor ajung într-o canalizare, unde mă aştepta Joshua.
- Bine că ai reusit!
- A fost greu… (trăgându-mi sufletul)
- Acum ce facem?
- Continuăm, nu?
Bineînteles că altceva nu am avea ce să facem. În canalizare era un miros înţepător de fecale, iar apa avea o culoare foarte ciudată şi era rece. Mergem vreo jumătate de oră până când găsim o uşă care era încuiată cu un lacat.
- Ce ne facem? Întreabă Joshua
- Dă- te din uşă.
Scot pistolul, şi trag un glonţ în lacăt. Acesta se rupe şi deschidem uşa. De partea celaltă era o încăpere, destul de mare însa doar atât, nu mai era nicio uşă înăuntru sau vreun alt tunnel . Ci doar un scaun, un raft cu cărti prăfuite şi un seif. Joshua panicându-se zice:
- Până aici ne-a fost.!
- Să încercam poate mai găsim ceva
- Ce să mai găsim? Pănă aici ne-a fost norocul!
- Stai mă calm, că mai avem jurnalul pe care încă nu l-am citit.
- Şi… acum vrei să-l citim?
- Da, că poate găsim ceva care ne-ar putea ajuta ….cum ar fi cifrul seifului
Ne punem pe citit jurnalul, pierdusem de mult noţiunea timpului iar neavând niciun ceas la noi nu avem nicio idee despre ora exactă însă capurile ni le simţeam greoaie, iar ochii mai aveau puţin şi se închideau Eu, chiar dacă încercam să par optimist în mintea mea, vorbele lui Joshua începeau sa imi strapunga creierul oboist. “Într-o asemena situatie nu ai cum să fi optimist” îmi spuneam. Mă gândeam cât de îngrijorată trebuie să fie mama, probabil că a şi anunţat poliţia. Însă acum mă gândeam că situaţia începe să fie destul de periculoasă şi pentru părinţii mei, deoarece dacă aceştia ar fi anunţat poliţia şi Petru ar fi aflat chiar în acest moment ei ar putea fi în pericol.Dar trebuie să mă concentrez pe jurnal. Neapărat trebuie să fie ceva care să deschidă seiful.Am terminat de ctit vreo 60 de pagini din el, aceleaşi aberaţii de om schizofrenic, până ce am ajuns la un paragraf care mi s-a părut destul de suspicios deoarece avea un an enunţat de prea multe ori.
“ Vara anului 1962 a fost cea în care am avut aceiaşi senzaţie ca şi când aş fi omorat pe cineva, atunci când am călcat pisica vecinului pe coadă deoarece nu îmi plăcea cum torcea şi cum se alinta de piciorul meu. Tot in vara anului 1962 am întâlnit pentru prima dată o persoană care părea un om de încredere, chiar dacă doar l-am vazut şi nu aveam nicio idee cine e am simţit în privirea lui că are multe pe suflet şi că ar dori să poata vorbii cu cineva despre cele întâmplate. Dar din păcate, probabil nimeni nu l-ar fi crezut.. Am ştiut că este o persoană de încredere prin simplu fapt că atunci când a trecut pe lângă mine m-a privit fix, încrezător. L-am urmărit, până ce a intrat într-o cârciuma din josul străzii. Am intrat după el. După câteva păhărele m-am aşezat lângă el, şi am început să vorbim. Acest om părea că are sufletul încarcat cu o poavară mult mai mare decat poate duce. Nu l-am putut ajuta. La sfârsitul verii a anului 1962 mi-am cumpărat un seif pe care l-am pus în noua mea construcţie, care se afla pe o stradă ferită de ochii răi ai lumii.Acest seif era unul foarte performant, pe care nu l-am folosit doar pentru a ţine secrete lucrurile mele personale. Cifrul seifului este unul destul de usor de ghicit însă nu cred că cineva ar putea ajunge până la el. Am stat şi m-am gândit destul de mult la cifru, iar până la urmă, pentru a-l ţine minte, această vară a fost cea care m-a ajutat în decizia cifrelor care alcătuiesc combinaţia seifului.”
Părea destul de clar care ar putea fi cifrul.
- Joshua, cred că l-am găsit.
- Da?
- Posibil, şi sper ca rotaţiile ceasului să fie aceleaşi.
Încecrăm cifrul 1-9-6-2 cu aceiaşi rotaţie a ceasului.
-Voila!
De această dată chiar dacă am deschis uşa seifului, odata cu aceasta peretele s-a dat în spate. Era o intrare secreta. Dar interiorul safe-ului era gol, de partea celaltă era un tunnel luminat. Păşim cu frică prin el. Acesta părea foarte vechi, însă de acum ne-am obişnuit cu aceste lucruri care păreau că depăşesc realul.
In tunnel erau o mulţime de pentagrame cu care deasemenea eram obişnuiţi. Mergem o bucata bună de timp, după care tunelul se sfârşeşte fără sa fie vreo uşă sau orice prin care am putea ieşi, ci doar un afiş cu o biserică desenată pe el( ciudat, după atâtea pentagrame…). Pe afiş nu scria nimic ci era doar o simplă biserică. Nimic ce să iasă în evidenţă. Rup afişul nervos iar în spatele acestuia părea a fi un nou tunnel, dar semana mai mult cu o aerisire (într-un tunnel, aerisire!?). Bineînteles că am intrat . A fost mai greu deoarece a trebuit să ne târâm. Cu cât înaintam, începea să fie din ce în ce mai cald. Aproape de sfârşit tunelul aerisirii se înclină şi se rupe. Cădem într-o apa murdara. Iesim din aceasta.
- Oh nu, din nou tunnel
- Si de această dată două…..
- Ce facem?
- Normal ar trebui să ne despărţim
- Da….
- Sau să facem ala-bala-portocala
- Mai bine rămânem la “despărţit”
- Bine….
Ne despărţim eu aleg partea dreaptă el stânga. Când intru, un miros îngrozitor de sulf.Neavând altă opţiune îmi continui drumul. După câteva minute de mers drumul se împărţea în două, din nou. Aleg partea stânga, la fel ca prima oara cand a trebuit sa aleg dreapta;fara niciun motiv. Merg câţiva metrii iar acesta se afundă. Mă întorc şi pornesc prin partea dreapta.. În această parte era întuneric iar bricheta era la Joshua ( “ dacă voi ieşi în viaţă de aici voi purta un breloc cu brichete permanent la mine”). Îmi continui drumul păşind intuitiv.La un moment dat alunec, deschizându-se o trapă prin care cad driect într-o cuşcă alături de prietenul meu Joshua si alte 4 personae.
-Te aşteptam! Spuse Petru uitându-se satisfăcut spre noi. Lângă el se mai afla o persoană îmbracată cu straie de calugar şi cu capul acoperit nevăzându-i-se iar în jurul lor încă vreo trei oameni înarmaţi.
- Pe cine aşteptai nemernicule?
- Dupa toate astea, te credeam mai intelligent.
-Pe tine te aşteptam ,că altfel nu puteam începe petrecerea.
- Ce petrecere?
-Este o competiţe între el şi un alt coleg de al său, cel care adună cele mai multe scalpuri castigă controlul asupra oraşului. Îmi explică un om din cuşcă.
- De ajuns cu vorbăria.
- Trage-i jos! ordonă unuia din spatele lui.
În acel moment îmi amintesc ca mai am câteva gloanţe în pistol însa orice mişcare bruscă aş fi facut aceştia nu ar fi ezitat să ne împuşte iar dacă ajungeam jos îmi va observa pistolul şi nu vom mai avea probabil, nicio şansă de scăpare.Trebuie să gândesc rapid. Când ajungem jos şi ies din cuşcă mă împiedic, iar în timp ce cad reuşesc să scot pistolul şi să-i împusc pe cei trei, călugarul cu Petru luând-o la fugă. În revolver mai aveam doar două gloanţe.( ciudat). Cu toţii luăm armele celor morti şi pornim pe urma celor doi. Cu cât înaintam părea să ieşim la lumină. Am ajuns într-un hangar, însă nu era niciun avion şi nici urma de călugar şi de Petru iar totul începea parcă să se toapească. Era o căldură insuportabilă de parcă cineva ar fi pornit termometrul pe 50 C şi se facea din ce în ce mai cald. Uşa hangarului era închisă şi altă ieşire nu se vedea, în schimb am găsit un telefon care funcţiona, am sunat poliţia iar dupa ce am închis a început să se tragă spre noi cu o mitralieră automată. Reuşesc să mă ascund însa Joshua şi doi dintre cei cu care eram sunt străpunşi de gloanţe. Am tras şi eu cateva gloante spre ei, iar între timp am fugit spre Joshua. Când am ajuns acesta era deja mort. Atunci m-am enrvat si am tras toate gloanţele spre călugar, cel care a tras cu mitraliera Reuşesc să-l răpun. Dar nu-l văd nicăieri pe nemernicul care stă pe strada mea. Caldura începea să devină din ce în ce mai insuportabilă, iar aerul irespirabil. În spatele mitralierei observ o uşiţă deschisă. Fugim cu toţii spre ea. Un bărbat ne conduce. Intrăm într-un fel de morgă, care era plină cu cadavre, fără scalp. Îl observ pe domnul Petru cum fugea, trag două gloanţe după dânsul, rămân şi fără gloanţele din pistolul luat de la cei morţi. Iau pistolul unei doamne mai in varsta, care şi ea se afla cu noi. Reuşesc să găsesc termostatul care era setat să ajungă la o temperature de +90 C.Reuşim să-l dăm înapoi pe temepratura normală. Fugim şi ajungem pe o suspendantă care abia se ţinea iar dedesubt erau niste butoaie, probabil cu acid sulfuric. Păşim cu atenţie, însă pe la jumătate aceasta se rupe. Reuşesc să o prind pe femeia bătrână dar bărbatul cade. Abia mai puteam să o ţin.
- Dă-mi drumu’.
- Nu pot!
- Nu merită să murim amândoi….cine îl va mai prinde pe netrebnic? Şi în plus eu am o vârstă, tu mai ai de trăit.
Dar eu nu renunţ. Atunci doamna îşi lasă mâna moale şi o scap. Aceasta cade în acelasi butoi cu barbatul. Eu reuşesc să mă trag înapoi pe suspendată. Deşi surmenat, reusesc să-mi găsesc puterile şi să continui drumul. Dupa cateva secunde ajung intr-o încapere în care mi se păru ca era prea liniste. Păşesc încet, iar din dreapta mea se aude deodată cum piedica pistolului este trasă. Acest sunet care parcă îţi anunţă sfârşitul.
-Trebuie să recunosc că eşti destul de intelligent pentru vârsta ta.
- Iar eu trebuie să-ţi spun că eşti cam prost pentru vârsta ta.
-Imi pare rau, că probabil nu vei mai vedea cum îmi ridic trofelul
- A da, chiar, parcă ziseseşi ca mai ai un prieten cu care concurezi…
- Tu chiar m-ai crezut când am spus asta?
- Ştiu că pe lumea asta sunt destui schizofrenici, care să fie in stare de aşa ceva.
- Şi asta e adevarat…. Dar eu o fac doar din plăcere, pentru propriul amuzament
-Deci am avut dreptate când am spus că eşti un nebun fără ocupaţie
- Poţi să-mi spui cum vrei, dar ţi-a cam sunat ceasul.
-Chiar dacă mi-a sunat ceasul, tu nu vei rămâne nepedepsit
-Dar cine…
Şi nici nu reuşi să termine fraza când un glonţ îi străpunge capul. Venise poliţia iar un lunetist a urmărit totul. Imediat după ce a fost împuscat, trupele de poliţie au pătruns în clădire. Extenuat, speriat, terifiat, supărat, ajuns la capatul puterilor ,îmi pierd cunoştinţa şi leşin. Mă trezesc după un timp, la spital. Lângă mine erau mama şi tata care vorbeau cu un poliţist. Deschid ochii încet, mă uit împrejur, iar primul meu cuvânt este unul de îngrijorare pentru altcineva.
- Joshua?
Păinţii mei, neştiind cum să înceapă şi bâlbâindu-se puţin, intervine poliţistul.
- Din păcate nu a supravieţuit, ştiu că ţi se va părea stupid, dar trebuie să fi bucuros că ai scăpat tu cu viaţă.
Nemaiştiind ce să zic, ochii mi se încarcă cu lacrimi, imediat acestea căzând pe obrajii roşii.
După ce am ieşit din spital, a avut loc înmormantarea lui Joshua şi a femeilor ce au fost împuşcate o dată cu el. Ceilalti doi nu au mai fost găsiti.
În acel hangar şi prin tot drumul pe care îl parcursesem au fost găsite peste 100 de cadavre fără scalp. Autorităţile au fost stupefiate, iar presa încremenită. Subiectul nefiind mediatizat foarte mult pentru a nu speria populaţia. Oraşul a fost în doliu, până la sfârşitul anului şi de atunci, deşi nu am dorit, am fost privit ca un erou. Însa, eu şi astăzi, încă mă mai gândesc la bunul meu prieten mort, probabil din cauza mea. Mă gândesc, că probabil dacă nu l-aş fi chemat încă ar fi fost în viaţă.
