CAMERA DIN VECHIUL POD

Este vară... Mă aflu de câteva minute în podul prăfuit al casei bunicilor. Încerc să găsesc ceva în lada cu vechituri, nu ştiu exact ce, dar e un lucru de care îmi e dor. În grămada aceea nu am găsit altceva decât o carte care, deşi era acoperită cu un strat gros de praf, îşi păstrase strălucirea. Ochii mi s-au ridicat încet de pe ea şi parcă mi-a şoptit să privesc în spate. Nu am ezitat şi am observat că acolo era o uşă mică din lemn despre care nici nu ştiam că există. Împingând-o uşor cu mâna, cu teama de a nu deranja pustiul, am văzut că ascunde o simplă încăpere cu pereţi înalţi. Înăuntru se aflau un pat, un şifonier care avea în partea de jos un sertar, un coş de gunoi într-unul din colţurile camerei, un dulăpior, iar pe dulăpior, spre surprinderea mea, un televizor full HD care părea să fie nou. Deasupra patului era amplasat un raft cu cărţi, iar mai sus un alt raft pe care am observat o cutie din carton. În dreptul celor două rafturi, un tablou în care erau reprezentate forme geometrice.

        Atras de atmosfera plăcută care părea să fie înăuntru, am intrat, dar am făcut imprudenţa de a închide uşa. Am încercat să pornesc televizorul, dar acesta nu funcţiona; apărea pentru o secundă ecranul albastru, apoi se stingea. Era foarte straniu. Începea să mi se facă frică. Am hotărât să merg şi să îl caut pe bunicul; poate ştia el ce era cu acea cameră.

M-am ridicat de lângă dulăpiorul pe care era aşezat televizorul şi     m-am îndreptat spre uşă. Am vrut să o deschid, dar parcă era sudată. Uşa era încuiată!

M-am speriat atunci, dar norocul meu a fost că nu mi-am pierdut cumpătul. M-am gândit cum să fac să deschid micuţa uşă din lemn care acum, pentru mine, părea să fie un bloc imens de marmură. M-am izbit în ea cu toată forţa, dar era de neclintit. Parcă nici zgomot nu făcea, atât încât să atragă atenţia cuiva.

Trebuia să fac ceva pentru a ieşi din acel loc. Nu puteam sta acolo până s-ar fi gândit bunicii să mă caute. Şi în plus: dacă nici ei nu ştiau de existenţa acelei camere?

Aşadar, m-am aşezat pe pat şi am încercat să imi pun mintea la contribuţie. M-am gândit că poate era ascunsă o cheie în vreunul din dulapuri sau printre cărţi, undeva, oriunde.

M-am ridicat şi am încercat să deschid şifonierul, dar erau închise şi uşile şi sertarul. M-am îndreptat apoi spre dulapul pe care era aşezat televizorul. Înăuntru se afla un seif sau mai degrabă, un panou care părea să aibă rolul de a controla uşa încăperii şi care, atunci când am deschis uşa dulapului, mi-a cerut printr-un sunet asemănător cu cel al tastelor de la telefon, codul de acces. Am încercat anul de naştere al bunicului, apoi pe cel al bunicii. Fără succesc.

Am căutat apoi printre cărţi, încercând să găsesc ceva care să semene cu un cod PIN sau măcar un indiciu care să mă ajute la descifrarea unui astfel de cod. Nimic de acest gen. Am găsit în schimb, între „Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu şi „Viaţa ca o pradă” a lui Preda, o cheie. Am crezut că în sfârşit scăpasem. De fapt, „aventura” abia acum începea...

Am probat întâi cheia în clanţa uşii de la intrare. Nu mergea decât pe jumătate. Asta însemna că pe partea cealaltă se afla o altă cheie. Cineva mă încuiase acolo intenţionat după ce eu, din naivitate, închisesem uşa şi mă condamnasen fără să-mi dau seama la detenţie.

Groaza pusese stăpânire pe mine. Nu mai eram lucid în gândire, mă ghidam după instinct. Instinctul de arămâne în viaţă, de a nu cădea pradă celui care mă încuiase.

După câteva momente, după ce mi-am revenit, am probat cheia şi la încuietoarea de la sertar. Acesta se deschise cu un pocnet. Înăuntru am găsit un tricou albastru care părea să aparţină unui fotbalist: pe spate avea desenat un disc roşu, iar sub el era un număr – 6. Dezamăgit, fără să îi dau prea mare importanţă, m-am întors şi am continuat să caut printre cărţi. Nu am mai găsit decât o coală de hârtie pe care nu era scris nimic.

Am căutat apoi în cutia de carton de pe al doilea raft. Aici am găsit o mapă al cărei fermoar era legat cu un lacăt. Am încercat să îl deschid cu cheia găsită pe raftul cu cărţi, dar aceasta nu se potrivea.

Fără să îmi dau seama ce fac, m-am postat în faţa tabloului încercând să îl analizez. Nu era nimic de analizat, era doar un tablou urât ce nu reprezenta decât nişte figuri geometrice care, în general, aveau tendinţa de a mă enerva. Dar privind mai atent, am reuşit să desluşesc ceva scris mărunt în colţul din stânga jos al tabloului: „x = 3²”. Ce putea să însemne acest lucru? Nimic. Cel puţin nimic care să mă scoată pe mine din încurcătură.

M-am aşezat dezamăgit pe pat. Fără să mă gândesc la ceva m-am uitat de-jur-împrejur, iar privirea mi s-a oprit asupra coşului de gunoi, în care se afla o hârtie mototolită. Am ridicat-o, am îndreptat-o cât să pot citi şi am văzut că era scris: „triunghi egal cu 4”. Am întors foaia, iar pe verso apăreau desenate în ordine patru senmne: un disc, un pătrat, x şi un triunghi. Pe unele dintre ele aveam senzaţia că le mai văzusem prin încăpere. Oare chiar le mai văzusem?... Frustrat că nu îmi puteam da seama de semnificaţa acelor desene, am îmboţit hârtia şi am aruncat-o înapoi în coş.

Ce mai era de făcut? Ce puteam să mai fac pentru a mă elibera? Am încercat să pornesc din nou televizorul. De data aceasta, pe un fundal albastru a apărut scris: „pătrat egal cu 5”. Nu am terminat bine de citit şi aparatul s-a închis. Am încercat să îl repornesc, dar în zadar...

Simţeam cum o iau razna, cum mintea începea să îmi joace feste. Dar fără să deznădăjduiesc, m-am aşezat pe pat şi am încercat să pun tot ceea ce găsisem cap-la-cap. Aveam aşadar o cheie cu care deschisesem sertarul, un tricou pe care era desenat un disc şi cifra şase, o foaie albă, o mapă încuiată cu lacătul, o hârtie mototolită pe care se aflau, într-o oarecare măsură nişte date, iar pe ecranul televizorului am putut să citesc cu câteva minute înainte că un pătrat este egal cu 5.

Am meditat o vreme uitându-mă la hârtia pe care o găsisem în coşul de gunoi şi la şirul de semne desenat pe aceasta. Văzând apoi că fiecărui simbol îi aparţine o cifră, am încercat să le asociez, astfel încât, punând fiecare cifră sub semnul corespunzător, am obţinut un fel de cod:                „6 – 5 – 9 – 4”. Nu îmi mai rămânea decât să formez acest cod pe tastatura panoului de control din dulap. La scurt timp de la apăsarea ultimei taste, după un moment de ezitare, am văzut scris pe micul monitor cât al unui telefon mobil: „COD PIN OK”, iar tabloul cel urât se dădu la o parte lasând să se vadă o cutie din metal în care se afla o foarfecă.

Ce trebuia să mai fac? Legasem toate indiciile între ele, aflasem codul de acces al seifului şi nu mă alesesen decât cu o foarfecă în plus, faţă de ceea ce aveam până atunci.

Deodată îmi veni ideea să tai fermoarul mapei cu foarfeca; într-un asemenea loc se putea ascunde o cheie care să deschidă uşa încăperii. Însă când am desfăcut-o am văzut că înăuntru se afla doar un creion cu puţin mai subţire decât cele obişnuite.

Oare chiar să fi fost condamnat să rămând acolo pe veci? Trebuia să existe ceva care îmi scăpase sau un indiciu pe care îl aflasem şi de care uitasem. Brusc mi-am amintit că uşa nu se blocase singură, ci o încuiase cineva intenţionat, cu o cheie, pe dinafară.

Am căutat hârtia pe care o găsisem între cărţi, i-am făcut o gaură   într-un colţ cât să pot lega de ea o bucată de aţă, apoi am desfirat câţiva centimetri de ţesătură din pătura de pe pat. Am legat coala de hârtie, am strecurat-o pe sub uşă în aşa fel încât să ajungă până sub încuietoare, am introdus creionul în gaura cheii, iar după ce am auzit un zgomot asemănător cu cel făcut de o monedă care cade pe duşumea de cealaltă parte a uşii, am tras cu grijă hârtia şi... bingo! Aveam cheia.

Am descuiat fără ezitare, am ieşit din camera în care începeam deja să mă sufoc şi, în grabă, era să mă împiedic de cufărul cu vechituri. Am observat că pe capacul acestuia, unde lăsasem vechea carte prăfuită, nu se mai afla acum nimic. Nu am dat atunci importanţă acestui fapt, ci am alergat să îl caut pe bunicul.

Când l-am găsit, acesta m-a întâmpinat ca întotdeauna, binedispus. Însă când m-a văzut palid şi agitat cum eram, i-a pierit zâmbetul şi m-a întrebat ce am păţit. I-am povestit tot ce mi se întâmplase până la cel mai mic detaliu, apoi l-am înrebat ce ştie despre acea cameră. Mi-a spus că el a construit casa la câţiva ani după ce de-al doilea război mondial. Ştia prin ce trecuse şi cum a fost nevoit să se ascundă prin păduri în timpul invaziei... Delimitase printr-un perete, un spaţiu în capătul podului, cu scopul de a-şi proteja familia în caz că ţara avea să treacă printr-un alt impas. Tot el mi-a mai spus că încăperea a fost utilă şi în perioada comunistă, când nu avea voie să deţină aur sau obiecte de valoare. Pierduse însă cheia cu mulţi ani în urmă...

Am aflat atunci o parte din povestea camerei misterioase. Dar nici bunicul şi nici bunica nu mi-au putut explica ce era cu acel televizor de ulrimă generaţie sau cu seiful din podul lor. Am vrut să le arăt şi lor aceste lucruri pentru a se convinge, dar când am urcat în pod uşiţa din lemn era de neclintit – la fel ca atunci când mă aflam eu înăuntru – şi era acoperită cu un strat gros de praf ca şi când nimeni nu s-ar fi atins de ea de foarte mult timp.

Camera din vechiu pod mi-a rămas întipărită în minte... Am scăpat cu greu şi de coşmarurile care nu au întârziat să apară din cauza ei...